Frumusetea

Imperfecţiunea are toată frumusetea perfecţiunii. Frumusetea simetrică nivelează faţa şi nu o scoate în evidenţă cu nimic, pe când imperfecţiunea ascunde o frumuseţe unică „de fiecare dată”. Într-un anumit sens, ăsta este motivul pentru care în pictură se preferă derivatele unice ale stilului unui pictor, în locul simplei imitaţii a unui dat din natură. Fiecare operă de artă este, în gradientul ei al valorilor, imperfectă, deci interesantă.

Frumoasă va fi mereu o fiinţă prihănită, afectată, diferită în fiecare umbră pe care simpla mişcare i-o ascunde sau i-o conferă.

Frumosul a trecut. Acuma ştiu
Că spaima lui s-a limpezit în mine

(Ştefan Aug. Doinaş)

Să nu ne fie frică de frumos, cum nu ne e frică de urât. Din delăsare naşte activitatea, din rău binele, din necunoaştere cunoaşterea.

Kant a răspuns la întrebarea „cum este posibilă cunoaşterea a priori?”. Voi veţi răspunde la întrebarea „cum este posibilă frumusetea a priori?”. Căci a fi frumos este o stare de fapt a filosofiei, psihologiei, antropologiei, etologiei şi, de ce nu, a lingvisticii. Frumoasă este o mamă. Dar când spun mamă, avem reprezentarea unei mame anume? Fie, există şi mame denaturate, dar acelea nu sunt mame; sunt îngrijitori la grădina zoologică, plătiţi prost sau cu monedă calpă şi angajaţi pe nedrept. Ne referim la cuvântul mamă, acela care se scurge de pe buzele unui copil cu mult înainte ca acesta să întrevadă durerea şi regretul, cuvântul tranziţie de pe vremea când mamă nu pricepe nici dorinţă, nici duplicitate, de înainte ca

Mireasma limbii, roasă de incest,
Și-a ars virtutea magică și densă

(Ştefan Aug. Doinaş)

Să nu vă fie ruşine de ruşinea pe care o încerc atunci când sugerez: frumusetea nu stă în simplitate, căci dacă ar sta, cu toţii am recunoaşte-o. Frumusetea nu e binară, căci altfel tezistul ar spune cu uşurinţă „tu eşti frumos, tu nu eşti”.

Frumusetea nu e nici în ochiul privitorului, deoarece criteriul cantităţii există; restul planetei, care în ciuda orbirii tale ar considera ceea ce tu califici drept frumos o enormitate, un templu al urâtului, restul planetei este o voce demnă de luat în considerare. Dar mai presus de criteriul cantităţii este criteriul educaţiei, şi frumusetea – la fel ca răul, bunul, demnul, firescul, „bunul-simţ” – ne educăm s-o vedem. De asta uităm ce este poezia, floare rară, căci educarea şi moşirea poeziei e cusurată, dacă nu cumva chiar piere imperceptibil în favoarea educaţiei pragmatice. Frumusetea, la fel ca poezia, nu este pragmatică.

Atâtea giuvaieruri sunt
Uitate-n beznă și pământ
Rămase-n veci necercetate.

Atâtea flori dau în zadar
Parfumul lor subtil și rar
În taină și-n singurătate.

(Charles Baudelaire)

Puţinătatea timpului înseamnă şi o atenţie limitată, şi uneori îmi vine să revin, filosofic, asemenea lui Noica, la ideea sa de „gândire captivă” din „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Ce frumos ne sugera Noica o reevaluare a totalitarismului în genere şi-a comunismului în parte vorbind despre lumina sub obroc a acelor vremuri, literatura care a înflorit, exprimare nefirească, datorită cenzurii. Propun revenirea la intuiţia noastră. După modelul Nietzsche, haideţi să dărâmăm idolii vechi ai frumuseţii, de la greci până la tabloidele de azi, virtuale sau fizice, şi să privim frumusetea din cadrul austerităţii exemplelor frumuseţii, căci, exemplu final, în faţa frumosului avem nevoie de-o zdruncinătură zdravănă, altfel nu-l vedem:

Când plouă, bogatul averea-și privește
Iar cel nevoios nevasta-şi iubește.
Și uite-așa trece
Ploaia cea rece…

(F. Scott Fitzgerald)

 

 

Incertitudinea

Ce anume face ca după ce gândesc un început de frază să-l şi concep ca fiind cel demn de a fi pus pe hârtie?

Ce face să survină în mintea noastră decizia de a acţiona arbitrar şi nu meticulos?

E o lipsă a încordării minţii, e o delăsare fiziologică, un salt prea devreme în cadrul perpetuumului voinţei noastre, înainte de fluierul arbitrului cerebral?

Înainte ca fructul minţii să se coacă?

De unde vine penibilul?

E refuzul de a ridica vreun obiect aleatoriu căzut prin cameră transpus prin vorbire în mentalitarul colectiv?

Unii dintre noi nu duc o idee la capăt niciodată, şi poate cu aceeaşi muniţie oarbă, încercând să doborâm un subiect fiară, lovim lângă ţintă…

Poate unii nu sunt făcuţi să-şi scoată gândurile pe tarabă spre a fi vândute, sau cine ştie, în unele zile marfa ta nu e la căutare…

Mănunchi de incertitudini, cu aceeaşi mostră de gândire mă voi înfăţişa şi mâine, şi se naşte întrebarea dacă moliciunea gândului nu-i decât o stare trecătoare…

Cum unii nu se simt în stare să iasă afară din casă crezând că nu arată bine, alţii nu pot ieşi de după chingile propriilor idei de teamă să nu se facă de râs…

Sunt atâtea versuri proaste care n-au făcut contemporanii poetului emitent să râdă în hohote spasmodice…

Poate curajul de a gândi şi de a te manifesta e ţinut în viaţă de mediocritatea şi lipsa prezenţei de spirit a celorlalţi?

Poate e doar îngăduinţa lor, poate e pactul social…

Cine ce să mai ştie?

 

 

Plictiseala

Să se închidă pentru o zi toate aparatele care rulează toate melodiile lumii şi să se scoată căştile din urechi! Nu cred în plictiseală, căci dacă Zarathustra concepea într-un pasaj alteritatea ca fiind un terţ, pe „celălalt” ca al doilea găsindu-l tot în noi, anume eul care ne răspunde cu un ecou minţii, de ce n-aş imagina plictiseala soră cu moartea?

Pentru moarte nu există remediu, ci doar amânare-a inevitabilului. Nici plictiseala adevărată n-0 poţi vindeca. Când te-ai plictisit de lume nu te mai întorci spre ea.

Te rupi complet de lume şi-asculţi singurătatea. Să mergem cu toţii în stradă, o planetă întreagă, o singură specie cu multe rădăcini, să ne aşezăm pe asfalt, extensie a inimii reci a oricărui cuceritor al naturii, şi să ne înglobăm creaţia. Aia plictiseală! Nimeni să se vaite că are ceva de făcut! Nimeni să se-ngrijească de ce-ar putea un altul neîmbolnăvit de plumbul plictiselii fura din casa sa! Obiectele nu mai au muzică. Oamenii nu mai au muzică. E-o noapte cioraniană, fraţi şi surori, şi vom rămâne mereu albiţi de voalul nepăsării. Ca Pessoa să exultăm, ce goală-i strada aceasta aglomerată. Aia da plictiseală!

Ce armă zdrobitoare prin puterea sa de ademenire e resemnarea… să vină aievea lehamitocraţia şi stenahoria şi toate sinonimele renunţării peremptorii de sine!

Unde-mi sunt fraţii întru oftat? Cu cine spun azi, „de aici încolo nimic”?! Cui-i-întind mâna ca să n-0 vadă? Scoate-v-ar plictiseala adevărată o oră înmărmurită afară din casă, să vezi câte n-am face după!

 

 

 

 

Liked it? Take a second to support Somebody Someone on Patreon!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here