De cum găsise ieșirea din desiș domnul Ciufut a dat peste un bilețel pe care scria, mâzgâlit in grabă, “Vezi că ți-ai pierdut o vacă pe calea ferată!!!”

Halal zi să-și dea seama că are o vacă, ba mai mult, că a și pierdut-o! Astăzi domnul Ciufut terminase de încropit o listă foarte importantă cu titlul unor nuvele pe care domnul Ciufut nu le va scrie niciodată, decât poate doar rugat insistent de unul dintre prietenii lui.

Domnul Ciufut nu avea prieteni.

Lista suna cam așa:

Lista cu nuvele pe care nu le voi scrie niciodată

“Vânător la Cooperativa Arnăutu’”

“Laptele bătut al domnului Ciufut”

“Logofătul Peruzea și cracii despuiați ai Silvanei Prepeliță”

“Cineva să fie Silvana Prepeliță!!!”

“Aventuri în depou cu gășcarul Supapă Expectorație și Bagabont Dârleț”

“Vasile cel de demult și încărcătura anală”

“Poienița pulii eșafodate”

“Lavandă, grănicerul insolit”

“Să-mi suflu muci-n bucile tale, Petunia Varvara!”

“Mașa și grimasele intermitente”

“Frate-miu și myse-en-abyme-ul”


De fapt, ca să nu uite o nuvelă pe care nu avea s-o scrie niciodată, domnul Ciufut a scris-o repede pe-o foaie.

Frate-miu și mise-en-abyme-ul

In pădurea din pădure aveau casă 3 pitici. Pe unul îl chema Bigfalău. Pe altul Sântoiapă. Celui de-al treilea îi ziceau Carambol. Cei trei nu erau oameni trași la caltaboș, în sensul că alegând singuri să-și fie și pastor și zeu, și mentor și idol, și tată și amic, s-au plămădit într-o manieră în care greu am putea să-i trecem cu vederea într-un grup mai mare.

Au dat-o mai din unghi, ce mai!, mai în gaură, și s-au hrănit spiritual cu rebuturile recuperabile ale unei societăți tot mai concediate de axul bulon, de miliscentric.

Cândva, într-o joi formidabil de oarecare, Bigfalău fratele, adică Sântoiapă 2, sau, cum i-am zis cu două rânduri mai sus, Carambol, mergea pe la marginea pădurii din pădure (risc mare de traversare în cealaltă pădure, lucru care nu se făcea). Acolo, fix când Carambol gândea cuvintele “Mi-e foame și mi-e sete și mi-e somn și mi-e de fete”, gând nu nemaigândit, că gândea asemenea adeseori, deschise ochii peste o imagine greu de imaginat: cineva încercase să aprindă un foc (greu de imaginat) cu o carte (greu de imaginat) și n-a reușit. Caram. a furat cartea, a risipit lemnele de foc, și când a deschis cartea a rămas ca după ce-a mâncat o mână bună de icre de Manciuria.

Scurtă notă despre icrele de Manchuria

În regiunea chinezească Manchuria, ca în multe alte locuri unde oamenii lăudăroși inventează războaie și izbânzi, atitudine resentimentară care nu de puține ori și-a găsit adepți care să facă din ischemie inghinală istorie, un măcel cumplit și o invazie japoneză a lăsat lacul Khanka roșu. Poate că era deja cărămiziu de înainte acest lac, însă nu mult după război un tânăr și-a permis să întrebe de ce e Lacul Roșu roșu și un bătrân neinspirat i-a spus fiindcă sângele e roșu. Mai curând m-ai fi convins pe mine, naratorul, că roșeața se datorează unei escadrile de armadillo care a forțat un stol de cocoși să bată în retragere pe acolo, și muindu-și creasta și bărbuța în apă… presto, natură prefăcută. Vorba aia: când să fută și vaca s-a rupt pula buhaiului. Icre de Manchuria.

Așa.

Gloanțele acelei lupte au rămas în lac, și peștii, mari amatori de Magneziu și Zinc, zic, le-au digerat. Acum, când peștii depun icre, se spune că aceste icre încă mai conțin destulă pilitură de fier încât să te lase știrb o lună-două. De la ouă. Așadar, icrele de Manchuria, floare rară, au devenit un soi de metaforă absconsă a unei bătăi soră cu mama, bătaie care te-ar putea lăsa fără dinți în gură. De aici zicala, “bă, vrei să mănânci icre de Manchuria?!”

Răspunsul depinde de om. La motorină, toată treaba-i din cardan și din ăla de la volan. La benzină, toată treaba-i din bobină și de la ăla din cabină.

Înapoi la Carambol

Cartea găsită de Carambol i-a străpezit dinții. Era o ediție veche a …

.

.

.

Liked it? Take a second to support Somebody Someone on Patreon!

1 COMMENT

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here